2 Mai 2000
Când am început să lucrăm la acest proiect, cunoşteam statutul de care "se bucura" dreptul la libera expresie în România din trei surse. Este vorba, mai întâi, de legislaţie. Calomnia şi insulta, principalele căi de atac la adresa libertăţii de expresie (dacă excludem bătaia), rezistau în Codul Penal de pe vremea democratului Ceauşescu. Mai mult - am observat că în rândul magistraţilor, informaţia referitoare la jurisprudenţa şi normele europene în materie de drepturile omului fie nu este cunoscută, fie nu este dorită. În consecinţă, o bună parte a magistraţilor români considera că jurnaliştii pot să înfunde puşcăria pentru delicte de opinie.
Experienţele colegilor noştri ziarişti constituiau a doua sursă. Dinspre arestul din Craiova ni se părea că auzim cum confratele Tiberiu Pătru de la "Ora" (victimă a unei înscenări) pileşte la grilaj. Cristian Tudor Popescu tocmai se judeca cu un charismatic lider politic pentru că îl întrebase în legătură cu afacerea "Megapower": "Pentru ce sau pentru cât aţi făcut-o?" Iar primarul Clujului se apropia grăbit de ziua în care ar fi trebuit să devină persoana cu cele mai multe procese intentate ziariştilor.
În sfârşit, a treia sursa: criticile pe care ni le făceau sistematic delegaţiile europene care verificau dacă mai este sau nu mai este cazul să fim tinuţi sub monitorizare. Scoaterea insultei şi a calomniei de sub incidenţa Codului Penal devenise de mult una dintre condiţiile cerute pentru începerea într-un viitor incert a negocierilor de aderare la Uniunea Europeană. Reforma legislativă nu a reuşit însă să depăşească nivelul declaraţiilor demagogice pro-europene lansate de la tribuna Parlamentului.