Încrederea reciprocă

Acest articol face parte din seria de articole “FreeEx Digest nr. 5 // Jurnaliștii și sursele lor”.

I-am întrebat pe jurnaliști cum stabilesc legături de încredere cu sursele avertizori de integritate. Din acest punct de vedere jurnaliștii nu îi tratează diferit pe avertizori, față de alte surse jurnalistice, la începutul relației.

Ștefan Cândea: Relația de încredere este aceeași ca la orice altă sursă. Nu-i nimic diferit, practic. Întrebi ce dorește. De ce protecție are nevoie, dacă trebuie să fie sau nu anonimă relația, la ce pericole se expune sau expune pe alții. Și discuți pe conținut, ca să poți să înțelegi mai bine background-ul cazului respectiv și să poți să te documentezi și din afara discuției cu sursele.

Verificarea sursei este un prim pas pentru jurnaliști. Verificarea sursei presupune pre-documentare, întâlniri față în față, testarea onestității sursei prin discuții.

Răzvan Luțac: Mă văd mereu cu omul, chiar dacă omul îmi trimite un mail. (...) Încerc mereu să am o identitate, să știu că vorbesc cu cineva.

Ovidiu Vanghele: De la un punct încolo e pur și simplu instinct. Îți dai seama ca omul e de încredere. Dar, de exemplu, dacă ai o sursa din zona interlopă... e tot un interlop, tovarăș cu ei acolo. Uneori îi testăm. Dar pentru lucrurile astea nu exista o rețetă, e de la un caz la altul. Uneori ai nevoie sa te sfătuiești cu alți jurnaliști, să iei măsuri de precauție. De exemplu să îți iei măsuri de securitate - o mașină sau două care să te însoțească, de la distanță, la o întâlnire. Toate lucrurile astea le înveți în timp, din experiență.

Alex Nedea: [Î]ncrederea trebuie să fie reciprocă, iar omul trebuie, la rândul lui, să-mi câștige încrederea, pentru că, nu de puține ori, oamenii, sub acoperământul anonimității, încearcă să te otrăvească cu informații sau să înflorească realitatea. Și atunci încerc, pe cât posibil, să verific ce fel de om este. Și uneori îi livrez informații pe care eu le știu deja și-l întreb: cum credeți că s-a întâmplat sau ce știți despre treaba asta? Ca să văd cât de mult înflorește realitatea pe care eu o știu din alte surse.

În acest context, este important pentru jurnaliști și să negocieze de la bun început un cadru al relației, un set de așteptări din partea sursei, explicându-i procesul jurnalistic, faptul că nu vor publica decât informații pe care jurnaliștii le consideră de interes public și pe care le pot proba. Unii jurnaliști consideră că acest pas este esențial.

Răzvan Luțac: Ce-mi place mie să-i zic omului la prima întâlnire e ceva foarte onest. Îi explicăm că pe noi ne interesează subiectul de interes public din ceea ce ne povestește el și ne vom ocupa strict de acela. Îi zicem omului că vom vorbi inclusiv cu partea adversă, că vom vorbi și cu, nu știu, șeful pe care el o să-l expună sau cu conducătorul acelei instituții, că asta e normal. Adică, îi explicăm care va fi procesul. Îi spunem că nu avem voie să-i dăm textul, pentru că unele surse se așteaptă să le dăm textul înainte, să arunce un ochi, ceea ce, din punctul meu de vedere, și din punctul de vedere al tuturor jurnaliștilor, nu e OK. Pentru că fiecare e specialist pe meseria lui și noi suntem specialiști în meseria asta.

Emilia Șercan: Eu le explic, de exemplu, că trebuie să verific informațiile pe care mi le dau. (...) Pentru că am avut situații în care am primit, de exemplu, documente care erau falsificate. (...) Mi s-a dat un document contrafăcut și mie, iar ulterior am aflat că acel document i-a fost dat și lui Ovidiu Vanghele. Am fost contactați pe căi total diferite de o persoană, care ne-a dat același document, pe același subiect, știind că amândoi suntem interesați de subiectul cu pricina – era vorba despre Gabriel Oprea. Și, probabil, persoana respectivă se aștepta ca noi să publicăm documentul ca după aia să iasă scandal că noi am publicat un document fals, eventual cu intenția de a-l defăima pe Oprea, și că informația este falsă. Numai că noi, fără să știm unul de celălalt, ne-am dus pe căi separate la instituția care figura că ar fi emis documentul și ne-am apucat să verificăm informația, să cerem date publice și așa mai departe. Oamenii trebuie să înțeleagă că noi, jurnaliștii, ne vom face, indiferent de informațiile pe care le primim, eu, cel puțin, (...) îmi fac meseria respectând regulile noastre. Verific dacă informația este corectă și se susține. Repet, verific inclusiv documente pentru că și documentele pot fi falsificate foarte ușor.

De cealaltă parte, jurnaliștii cred că, pentru a câștiga încrederea sursei, îi ajută să dea exemple din activitatea lor anterioară, în care i-au protejat pe cei care au stat de vorba cu ei. Și să le arate acele cazuri în care demersurile lor jurnalistice au avut finalitate, pentru ca cei care le oferă informații să aibă încredere că efortul lor nu este lipsit de utilitate. Încrederea se câștigă și manifestând onestitate față de surse sau avertizori.

Alex Nedea: În primul rând, încrederea trebuie să fie reciprocă și, cât ține de partea mea, le spun că ce mă recomandă ca fiind o persoană de încredere sunt materialele mele de până atunci. Îi trimit link-uri, îi arăt ‘uite, am vorbit și cu avertizorii ăștia și cu ăștia, cei care sunt sub protecția anonimatului, despre ei nu s-a aflat niciodată, chiar dacă au vorbit lucruri periculoase’. Celor care vorbesc cu protecție deschisă le spun sincer care au fost repercusiunile asupra lor după aceea și care au fost urmările materialului. Sunt foarte sincer cu ei, nu încerc în niciun caz să pun o tentă de roz într-o realitate care este foarte gri. Le spun ‘uite, unii au fost dați în judecată, alții n-au fost dați în judecată. La unele materiale am avut reacții din partea DNA, să spunem, sau a autorităților centrale. La altele nu am avut. Nu putem să-ți promitem că, odată cu materialul acesta, lucrurile se vor schimba în direcția pe care tu o speri sau în direcția pe care tu o vezi’.

Luiza Vasiliu: Mi-am dat seama că ai nevoie întotdeauna de recomandare. Oricât de ok ți-ai făcut treaba până atunci sau, nu știu, oricât de ok ai fi tu cu tine și cu felul în care îți faci meseria, e foarte greu să convingi pe cineva să vorbească, să aibă încredere. Sincer, acum, nici nu-mi mai dau seama dacă problema cea mai mare e una de încredere sau de ‘dar ce o să se întâmple dacă scrii’. Ca să-i faci să aibă încredere în tine, porți o conversație, spui că ai mai avut de-a face cu cazuri de genul ăsta și nu ai expus pe nimeni. Pe mine mă ajută foarte mult cazul Burnei, în care am avut mai multe surse medici anonimi. Acolo, totuși, în șapte ani de zile, nu s-a aflat niciodată cine a vorbit de fapt cu mine și atunci pot să am această apărare deja că știu să-mi protejez sursele. Dar mai greu de demontat sau mai greu de construit decât încrederea mi se pare mecanismul ăsta al lor, al sensului, al actului de a vorbi. Adică, ‘ok, bine, vorbesc cu tine și după aceea ce o să se întâmple?’. Sunt și unii care zic: ‘uite, am vorbit deja la [nume ziar] și nu s-a întâmplat nimic’. Sau: ‘am vorbit deja nu știu unde și nu s-a întâmplat nimic’. Și aici, din nou, e foarte greu să-i convingi. Încerci să le spui că aduni mai multe fire și mai multe voci și că pentru că le aduni pe toate, atunci materialul o să devină mai puternic. Că o să te uiți în niște locuri unde nu s-au uitat cei dinaintea ta. E o chestie de retorică, de fapt, pe care o construiești constant cu omul din față.