Cele mai recente sondaje de opinie ne arată ca în România există un grad ridicat de intoleranță: aproape 75% dintre adolescenții români nu ar vrea sa aibă ca vecini persoane de alta orientare sexuală, în timp ce peste 60% nu ar vrea să aibă în vecinătate persoane seropozitive sau romi. Aceiași viitori cetățeni ai României ar prefera să nu interacționeze cu persoane din alte culturi (42% - cu musulmani, 35% - cu maghiari și 32% - cu evrei).

Pe de altă parte, ne lipsesc date esențiale legate de grupurile vulnerabile, ceea ce are impact asupra politicilor publice de asistență pentru aceste grupuri. De exemplu, numărul estimat al persoanelor cu autism variază între 3000 și 30.000. De fapt, nu știm nimic despre ele. În toată țara există 7 școli pentru cei cu deficiențe de vedere și 15 pentru cei cu deficiențe de auz. De fapt, nu au acces la educație.

România declară cea mai mică pondere a persoanelor cu dizabilități din Uniunea Europeană: 3,21%. Dintre acestia, numai 12,7% sunt active pe piața muncii. (SAR).

În România accesibilizarea nu este o prioritate iar termenul limită pentru finalizarea ei se prelungește de ani de zile. De fapt, persoanele cu dizabilități au fost și sunt invizibile.

Femeile sunt plătite cu 15-20% mai puțin decât barbații. Indiferent de cât știu și de cât pot munci.

Și, ca să nu ne facem așteptări prea mari, e bine să fim atenți la detaliile unui studiu publicat de Fundația SOROS: peste 40% dintre adolescenții de astăzi tânjesc după o dictatura militară.

Citește și:

Discriminarea în România Probleme Cum acționăm

ActiveWatch / CC BY 3.0