Presiuni pentru expunerea surselor. Norme etice și legale

Acest articol face parte din seria de articole “FreeEx Digest nr. 5 // Jurnaliștii și sursele lor”.

Întrebați dacă s-au făcut presiuni asupra lor pentru a-și dezvălui sursele, jurnaliștii au confirmat că, mai ales în cazurile care intră în atenția organelor judiciare sau ajung în instanța civilă, polițiștii judiciari sau avocații au reflexul de a cere divulgarea surselor.

Astfel, a reieșit din discuții că jurnaliștii sunt uneori contactați de poliție sau parchet în încercarea de a-i determina să își dezvăluie sursele sau să ofere mai multe informații obținute din documentarea jurnalistică. Mai mulți dintre jurnaliștii cu care am stat de vorbă au subliniat, însă, că nu au dat niciodată organelor de anchetă penală informații în plus față de cele publicate.

Uneori, convocarea jurnaliștilor se face de pe poziții de forță, jurnaliștilor fiindu-le pus sub semnul întrebării dreptul la protecția surselor sau cerându-li-se să își dovedească statutul profesional de jurnaliști. Sunt însă și cazuri în care polițiștii, procurorii și judecătorii înțeleg și acceptă caracterul special al relației de confidențialitate dintre jurnalist și sursă.

Ana Poenariu: Am fost contactată de polițiști sau, în principal, de polițiști judiciari, dar eu nu consider că e de datoria mea să merg la Parchet și să spun ce știu. Parchetul poate să afle ce știu din materialul pe care îl public.

Au fost situații în care am fost chemată la Parchet și înainte de publicarea materialului. Evident că nu m-am dus. Pentru că nu servesc procurorii, eu servesc interesul public.

Ovidiu Vanghele: Am mai fost chemat la poliție, dar eu nu vorbesc cu poliția. Au încercat polițiști să afle de unde știu eu un lucru sau altul.

În plus, o regulă a jurnalismului este că tu te duci la sursă după informații, tu nu dai sursei informații. Sigur că faci un schimb de informații, dar niciodată, nici dacă ai încredere sută la sută într-o sursă, nu îi spui ceea ce știi. Mai ales dacă e law enforcement. Dacă e law enforcement colaborezi după ce ai publicat și, practic, ce ai scris e ce ai tu de spus despre povestea respectivă. Acolo ar trebui să fie totul, inclusiv hârtii, să și le ia de acolo, să le verifice. Dar nu să te întrebe: ‘De unde știți domnu?’ Dar au înțeles și nu au încercat niciodată, nici măcar polițiștii simpli. 

Au fost momente în care m-am temut că ar putea să încerce și mi-am luat toate măsurile de precauție. Inclusiv să dispară hârtiile din birou sau chiar din casa mea. Pentru că am vrut să fiu sigur că pot sa protejez sursa in caz de orice. Într-un caz, de exemplu, chiar înainte să publicăm, am avut un feeling și am ales să facem să dispară toate hârtiile, că poate vine Poliția pe la noi pe la birou, cum s-a mai întâmplat, din păcate. E greu să vină Poliția cu mandat, dar există și o formă de paranoia la noi, uneori simțim că se poate întâmpla ceva și scăpăm de hârtii pentru două săptămâni. Asta e, întârziem publicarea, dar protejam sursa.

Emilia Șercan: A existat povestea de la Academia de Poliție, care e și mai recentă, acolo da, au existat presiuni. Cumva sperând să fac eu o greșeală sau să facă persoana respectivă [sursa, n.n.] o greșeală. (...) Tot acolo m-am trezit cu o domnișoară polițist, destul de tânără, 30-32 de ani, care trebuia să mă audieze pe mine în legătură cu o plângere depusă de cei care m-au amenințat pe mine. Mie mi s-a părut că era o strategie între avocat și polițistă, pentru că polițista cânta aria avocatului. A încercat să-mi conteste calitatea de ziarist. Pentru că, ziarist fiind, am obligația protejării surselor. Eu spusesem public, cu un an înainte, că am primit o sacoșă de cărți, de la o sursă, printre ele fiind și teze de doctorat publicate. Și polițista m-a întrebat cine este sursa care mi-a dat sacoșa cu cărți. I-am spus: 'Îmi pare rău, nu pot să vă spun, pentru că am obligația să-mi protejez sursa’. Când i-am spus chestia asta, a încercat să-mi conteste calitatea de ziarist și m-a întrebat cum pot să probez că sunt ziarist. I-am zis: 'Nu vă mulțumește o legitimație de presă?’. 'Da, dar oricine poate să-și facă o legitimație’. (...) Asta m-a șocat atunci, că au mers până într-acolo încât să-mi conteste calitatea de ziarist, ca să poată să afle cine era sursa. Dar bineînțeles că nu m-am lăsat intimidată. După aia, a mai fost o plângere depusă la DNA, unde, tot așa, încercau să afle cine îmi sunt sursele, dar, cel puțin, fără să-mi conteste calitatea de ziarist.

Alex Costache: Atunci, când a fost momentul cu dosarul “Caltaboșul”, referitor la mita primită de fostul ministru Decebal Traian Remeș. A fost un fel de anchetă a Inspecției Judiciare cu privire la sursa respectivă și au stat de vorbă cu mai mulți, dar cu mine nu. Puteau să stea de vorbă cu mine, dar au considerat că nu e cazul sau nu avea niciun rost. Evident că nu aș fi putut să dezvălui sursa. Deși am văzut că sursa a fost dezvăluită recent. Chiar sursa respectivă a divulgat că a fost sursă.

Romana Puiuleț: Nu colaborăm cu ei în niciun fel.

Ștefan Cândea: Fiecare redacție are un set de norme pe baza cărora care funcționează. Spre exemplu, nu dai nimic din datele pe care le ai și le-ai publicat către terțe părți. În unele țări, precum Germania, este inacceptabil să arăți documente nepublicate autorităților, investigatorilor dar am întâlnit exemple din alte țări, cum ar fi Anglia, unde ziariștii sunt mai relaxați și unii au ca practică să împartă documente și cu poliția, chiar dacă documentele nu au fost publicate.

Există și situații în care jurnaliștii sunt convocați la parchet la plângerea unor persoane cu care au intrat în contact sau despre care au scris.

Ana Poenariu: Îmi aduc aminte o situație chiar la început, când m-am apucat de investigații, în care am fost chemată la Parchet pentru că una dintre sursele mele spusese că eu i-am zis lui că sunt procuror. Lucru care era total neadevărat. Pot exista și situații din astea în care te trezești că sursa în care ai avut încredere dă declarații care nu au legătură cu realitatea.

Nu doar organele de urmărire penală fac presiuni asupra jurnaliștilor. O astfel de situație a implicat Autoritatea Națională pentru Protecția Datelor cu Caracter Personal, care a cerut RISE Project să dezvăluie sursa din ancheta #Teleormanleaks, amenințând jurnaliștii că dacă nu o fac riscă o amendă de 20 de milioane de euro. O cerere similară a fost formulată și de Poliția Teleorman.

Ana Poenariu: La un moment dat, a fost o presiune inclusiv de la Autoritatea Națională pentru Protecția Datelor cu Caracter Personal. Ne trimiseseră o adresă prin care ne spuneau, practic, să le spunem sursa valizei, acea notorie valiză. Că, dacă nu, o să primim o amendă de 20 de milioane de euro (...). A fost inclusiv Poliția din Teleorman care ne-a cerut oficial, pe adresă, sursa valizei.

Folosirea chemării la instanța de judecată, ca modalitate de a pune presiune pentru dezvăluirea surselor, a fost reamintită de mai mulți jurnaliști. Câțiva dintre ei cred că unele persoane dau în judecată doar cu scopul de a afla sursele jurnalistice, care pot fi dezvăluite accidental atunci când jurnalistul încearcă să se apere. Un jurnalist a afirmat că, în zona sa, în presa locală, ar exista jurnaliști care își dezvăluie sursele confidențiale, de bunăvoie, pentru a evita consecințele unor procese de defăimare.

Rolul avocaților în protejarea de presiuni făcute în cadrul proceselor civile a fost reamintit de jurnaliști.

Ana Poenariu: De multe ori încearcă, inclusiv prin procesele de instanță, prin dosarele deschise contra jurnaliștilor, să se afle sursa. Nu neapărat printr-o acțiune directă, dar prin acele procese de tip SLAAP [procese strategice împotriva participării publice, n.n.], prin care jurnalistul și entitatea sub care funcționează jurnalistul este chemat în instanță, cerându-i-se, în primul rând despăgubiri și înlăturarea articolelor publicate. Or tu, ca jurnalist, evident că te vei duce acolo cu probele pe care ai scris materialul. Deci inclusiv asta se încearcă, dar trebuie să stai să te gândești cu cel puțin doi pași înainte de a face o mișcare în sensul ăsta. Când te cheamă procurorii, când te cheamă polițiștii, când te cheamă judecătorii în fața instanței. În primul rând, eu cred că orice jurnalist ar trebui să aibă doi prieteni foarte buni: unul care să fie avocat și unul care să fie ONG-ist.

Ovidiu Vanghele: La instanță am fost chemați o singură dată și avem un avocat care nici nu își pune problema că am putea să ajungem măcar să ni se ceară vreodată sursele.

Luiza Vasiliu: [C]el mai tare s-a întâmplat când am fost chemați în instanță pentru procesul cu Casa Jurnalistului. Și acum li se întâmplă și în continuare colegilor mei. Asta a încercat partea adversă să facă: să tot scoată de la noi, pe toate căile posibile, de unde știam noi chestia aia. Și am mers cu placa că nu se dezvăluie sursele și punct. Mai departe de atât, depinde de importanța subiectului. (...) Am avut noroc cu o judecătoare care a înțeles cum funcționează jurnalismul.

Răzvan Luțac: Când ești dat în judecată, partea adversă, omul care te cheamă în instanță, are dreptul să ceară interogarea ta, să ceară să ți se adreseze niște întrebări. (...). În general, am fost întrebat în instanță și de surse. Oamenii au încercat cumva, prin aceste întrebări, să-și dea seama care au fost sursele. Bineînțeles, eu am zis de la început că nu-mi dau sursele. Până acum, am întâlnit și judecători OK care, dacă observau că vreo întrebare se referă tot la surse, respingeau întrebarea. Adică întrebau 'domne, asta are legătură tot cu sursele? Pârâtul a zis deja că nu vrea să vorbească despre surse. Se respinge’.

Din discuțiile cu jurnaliștii a reieșit că, din fericire, sunt totuși rare situațiile când sunt chemați în instanță pentru a-și dezvălui sursele. Există însă forme intermediare de presiune, care variază de la amenințări directe la notificări din partea unor case de avocatură.

Luiza Vasiliu: Au existat diverși oameni, mai mult sau mai puțin dubioși, cu tot felul de mesaje, care încercau să insinueze lucruri despre locurile de unde aș fi aflat eu informația. Dar vezi, citești mesajul, îl închizi și mergi mai departe. (...)

Victor Ilie: La investigații, lucrând riguros cu informația, sursa devine o problemă pe care o are cel despre care scrii abia la o vreme după publicare. Când scrii lucruri atât de grave, primul lucru pe care îl are de făcut cel despre care se scrie e damage control. Deci e orice altceva: are documente de distrus, oameni de sunat să-i pună în gardă. Sursele devin relevante în discuție cumva mai târziu. Între timp îi trece și sursei atacul de panică. Și, la un moment dat, începe vânătoarea [sursei, n.n.].

Răzvan Luțac: Poate în vreo convorbire în care urlă la tine‘lasă, că știu eu cine ți-e sursă, lasă că am eu grijă de el, lasă că știu că ai vorbit cu x și y’. Aruncă niște nume ca să vadă cum reacționezi la ele. În momentul ăla, ca ziarist, pur și simplu poți să zici:  'domne, oricum nu putem să vă zicem sursele. Așa că degeaba încercați’.

Alex Nedea: Au fost situații amuzante cu niște avocați care făcuseră cerere la redacție să divulgăm, nu să divulgăm, ci să comunicăm: 'Vă rog să comunicați numele și prenumele persoanei care a vorbit cu protecția anonimatului, pentru a o da în judecată’. Bineînțeles, n-a fost o presiune, a fost o încercare ridicolă a unor avocați de a obține această informație.

Dezvăluirea sursei către editori este o practică acceptată în jurnalism, deoarece editorii au decizia finală la publicare și au și responsabilitate juridică. Dar este o practică opțională, nu obligatorie, și e decizia jurnalistului cum o abordează.

Alex Costache: Dacă vii cu o informație tare, pe care ți-a furnizat-o o anumită sursă, de regulă poți vorbi cu editorul ca să știe nu neapărat persoana respectivă, dar să știe măcar de unde provine, din ce zonă. Și, rândul lui, să fie pus în temă, să fie pus în gardă că e cineva de încredere și că e informație de încredere.

Protejarea sursei este un principiu deontologic fundamental pentru ziariști. Normele etice care-i ghidează în munca cu sursele nu vin neapărat din teorie, ci din experiența acumulată sau din practicile și regulile stabilite la nivel de redacție. De asemenea, anchete de presă cunoscute, internaționale, sunt o sursă de informație, inspirație și dezbatere, pentru jurnaliști.

În ceea ce privește legislația, chiar dacă cei mai mulți dintre jurnaliștii intervievați nu au putut preciza punctual titluri sau articole din legi care protejează confidențialitatea relației dintre jurnalist și sursă, o parte dintre aceștia au confirmat că, de-a lungul timpului, au apelat la serviciile unor avocați sau chiar au devenit autodidacți. Oricum, jurnaliștii nu se simt protejați legal suficient, atunci când este vorba despre păstrarea confidențialității surselor.

Fără excepție, jurnaliștii cu care am discutat au subliniat că, în munca lor de zi cu zi, sunt mai preocupați de dimensiunea etică a profesiei – principiul de bază al protejării sursei -, lăsând argumentele juridice în plan secundar și doar atunci când situația o impune.

Ana Poenariu: Eu am terminat facultatea de jurnalism, dar nu mi-a spus nimeni în facultate ‘vezi că trebuie să-ți protejezi sursele’.

Luiza Vasiliu: Nu avem [norme etice de lucru cu sursele, n.n.]. (...) [F]iecare și le cimentează în timpul lucrului, confruntându-se permanent cu ceilalți.

Zoltán Egyed Ufó: Din punct de vedere legal e foarte greu, fiindcă eu vreau să protejez sursa, dar legea nu mă protejează pe mine.

Alex Costache: Am fost întrebat de către procuror sau de către un judecător, dacă pot să dezvălui sursa și am zis că nu pot, pentru că sunt regulile meseriei, regulile de ordin profesional, deontologic și chiar legal, pentru că sunt decizii ale CEDO care fac ca aceste norme ale profesiei de jurnalist să aibă o acoperire legală. Iar magistrații din România, am observat, știu asta. Te întreabă dacă vrei să dezvălui sursa. Dacă nu vrei, nu e nicio problemă. Nu se întâmplă nimic, nu sunt presiuni. E adevărat că nici nu am dezvăluit chestiuni ce țin de siguranța națională, chestiuni extrem de delicate, care să te pună într-o poziție mult mai delicată și pe tine. N-am ajuns până acolo. N-am făcut un interviu cu un terorist și e evident că, probabil, agențiile de aplicare a legii ți-ar cere să spui cine a fost teroristul respectiv sau unde și când a avut loc acel interviu. Ți-ar cere acest lucru și tu nu ai putea să le dai acele informații. Și poate ar fi presiuni asupra ta, inclusiv de ordin legal sau penal. Dar, mă rog, n-am ajuns până acolo noi sau cel puțin eu. (...) Cunoaștem astfel de cazuri în care jurnaliști, cu prețul vieții sau al libertății, nu au dezvăluit sursele. Pentru noi, astfel de cazuri au fost și sunt surse de inspirație. Cu siguranță vom face sau facem la fel, chiar dacă nu am ajuns în situații extreme de a fi anchetați penal sau de a ne fi amenințată libertatea sau viața.

Ovidiu Vanghele: Legal, lucrurile sunt din ce în ce mai complexe. Ideal e să ai un avocat. Dacă nu ai un avocat, poți găsi informații în jurisprudența CEDO sau în jurisprudența românească. Totul e ușor, accesibil pe net.  

Dacă ai publicat o informație eronată, furnizată de o sursă, îți asumi, plătești consecințele, nu îți dezvălui sursa care ți-a dat informația eronată și pe care tu nu ai verificat-o cum trebuie.

INSTANȚA DE JUDECATĂ – PRESIUNI PENTRU DEZVĂLUIREA SURSELOR

Majoritatea jurnaliștilor care au vorbit despre instanțe au afirmat că, în general, acestea înțeleg dreptul la protecția surselor jurnalistice, dar, într-un caz, jurnalistul a fost presat și amenințat de judecătoarea din dosar cu închisoarea să își dezvăluie sursele. Zoltán Egyed Ufó, de la Atlatszo, a rezistat presiunilor judecătoarei și a scăpat nesancționat, dar a fost uluit de ostilitatea acesteia. Cel care îl dăduse în judecată a fost ulterior arestat de DNA tocmai pentru faptele despre care scrisese jurnalistul și pentru care i se cerea să își dezvăluie sursele.

Redăm o parte din dialogul de la instanță, așa cum a fost consemnat (pe baza înregistrărilor audio făcute la judecătorie) și redat cititorilor Atlatszo de Zoltán Egyed Ufó, în martie 2022:

Judecător: Ați avut și alte surse în afară de cele pe care le-ați indicat?

Ufó: Da, am avut surse și din interiorul spitalului, care mi-au confirmat anumite lucruri, dar nu pot să vi le spun pe nume. Pot să vă spun mai multe dacă mergem între patru ochi și vorbim, dar ...

Judecător: Nu putem merge între patru ochi.

Ufó: Atunci îmi pare rău, dar trebuie să-mi protejez sursele. Și domnul director este cunoscut, este notoriu că e răzbunător. Nu pot să-mi permit să vă spun numele surselor din cadrul spitalului și nici măcar funcțiile lor.

Judecător: V-am atras atenția la început, că aveți obligația să spuneți adevărul și consecințele penale ale unei mărturii mincinoase. Asta înseamnă că trebuie să spuneți tot adevărul pe care-l știți. [sublinierea noastră]

Ufó: Eu, din câte știu, am obligația să-mi protejez sursele. Iertați-mă, dar ...

Judecător: (neinteligibil) sunteți ..., aveți vreo scutire legală de la obligația de a spune adevărul?

Ufó: Eu cred că există lege care spune că am obligația să-mi protejez sursele. Mai bine mor decât să-mi spun sursele în fața avocatului inamic, care ...

Judecător: Riscați o condamnare penală, decât să spuneți adevărul? [sublinierea noastră]

Ufó: Da. Nu să spun adevărul, să-mi dezvălui sursele.

Judecător: V-am întrebat direct, care sunt sursele dumneavoastră, și ați zis că refuzați să răspundeți.

Ufó: (suspin)

Judecător: Nu v-am întrebat direct?

Ufó: Nu mă înțelegeți greșit, am obligația să-mi protejez sursele. Serios. Domnul director vânează acei oameni care, din interiorul spitalului, mai scot câte o informație. Și doamna avocat a domnului director, data trecută când ne-am întâlnit, numai asta voia să știe: „Cine? Cine? Cine? Cine? Cine?” Nu-mi permit … deci oamenii ăia își riscă jobul, își riscă viața. Eu nu-mi permit să-i menționez ...

Judecător: Eu zic să nu exagerăm și să nu dramatizăm. Vă rog.

Ufó: Eu am obligația ... Serios, mai bine merg la închisoare decât să-mi dezvălui sursele și să-i pun în ... risc.