Motivațiile surselor

Acest articol face parte din seria de articole “FreeEx Digest nr. 5 // Jurnaliștii și sursele lor”.

După cum am arătat și mai sus, jurnaliștii fac o distincție între sursele obișnuite și avertizori, din perspectiva motivațiilor acestora. Ei consideră că sursele sunt mânate, mai degrabă, de motive personale (răzbunare, de ex.), iar avertizorii sunt motivați de chestiuni de principiu. Un jurnalist crede că termenul sursă poate avea și o conotație negativă în limba română, din cauza ‘surselor’ Securității comuniste.

Victor Ilie: [Motivațiile surselor sunt, n.n.] Răzbunare, bani. Astea cred că sunt cele mai comune. Nedreptate mai rar. Aici ai zice că un whistleblower nu e interesat de nimic. Pe cei care au interese personale îi consider mai degrabă surse. Cuvântul sursă are și o conotație negativă în limba română, istoric vorbind, din cauza perioadei comuniste. (...) În general, asta se caută: sursa scurgerii de date. În instituții se caută sursa, nu se caută avertizorul de integritate. Orice șef de instituție care e vizat de o scurgere de date caută sursele, nu spune nimeni că ar căuta avertizori de integritate. Toată lumea zice: ‘să moară sursele’, ‘cine a fost sursa?’. Și cred că asta vine tot din acești 50 de ani de comunism, când, de fapt, problema erau sursele care turnau la Securitate. Iar sursele aveau privilegii pentru ceea ce făceau.

Emilia Șercan: Evident, în cazul avertizorilor de integritate, de cele mai multe ori, motivația este dată de o nemulțumire nu neapărat personală, ci de o nemulțumire legată de ceea ce se întâmplă în instituția unde lucrează.

Jurnaliștii cred că îi pot deosebi, între cei care vin cu informații către ei, pe avertizori. Analiza motivațiilor surselor și a avertizorilor e parte din procesul jurnalistic.

Luiza Vasiliu: Poate este și paranoia noastră, dar suntem obișnuiți să fim foarte sceptici când vine cineva înspre noi cu niște informații din interiorul unor instituții, pentru că s-a întâmplat de multe ori să fie vorba și de lupte de putere și avem tot timpul discuțiile astea: ‘De ce?’. Adică de ce aleg ei să vorbească și de ce aleg să vorbească cu noi? Și da, mi se pare că avem filtrul ăsta un pic paranoic, de a încerca să înțelegem, pentru ca măcar să evităm să nu fim niște pioni într-o luptă a cuiva. Dar mi se pare că se vede. Adică, e o chestie de fler uman la avertizorii de integritate care sunt pe bune. E ceva în privirile lor și felul în care îți vorbesc și în exasperarea pe care o au, pe care au adunat-o. De obicei sunt două lucruri: ori au asistat la o nedreptate foarte mare și li se pare că nu pot sa doarmă, nu pot să mai trăiască dacă nu o spun mai departe, nu pot s-o țină doar pentru ei. Ori e prin acumularea unor nedreptăți mai mici sau, mă rog, a unor ilegalități mai mici.

Zoltán Egyed Ufó: Majoritatea lor, adică să zicem optzeci la sută din sursele mele, îmi dau informații din motive legate de răzbunare. Douăzeci la sută îmi dau informații fiindcă se tem sau cred că societatea ar merge mai bine sau instituția lor ar merge mai bine dacă s-ar întâmpla ceva. Dar optzeci la sută îmi dau informații fiindcă vor să se răzbune pe cineva. Și asta se simte.

Răzvan Luțac: Dacă îți dai seama că sursa are un dinte împotriva omului respectiv, vei fi mai atent, adică îți dai seama că și motivația asta l-a adus în fața ta ca ziarist și vei încerca mai mult decât în alte situații să-ți dai seama dacă ceea ce ți-a zis el e corect.

Jurnaliștii cred că avertizorii de integritate vor să vadă corectate nedreptăți și, pentru că nu au încredere în autorități, aleg să vorbească cu presa.

Alex Costache: De regulă, îi deranjează o nedreptate sau o inechitate sau o injustiție. Sau, mă rog, erori de ordin deontologic sau chiar legal din cadrul instituțiilor din care fac parte. Și vor să aducă la cunoștința publicului aceste lucruri. Au nevoie de un vehicul de presă în care să aibă încredere. Dublă încredere, că nu vor fi expuși ulterior și că mesajul lor va fi transmis corect.

Victor Ilie: Am avut un subiect cu un angajat dintr-o corporație farma. Persoana nu avea încredere în autorități, mai degrabă avea încredere în jurnaliști.

Cu toate acestea, în decizia finală de a selecta și documenta un subiect, motivațiile surselor sau ale avertizorilor de integritate rămân secundare pentru jurnaliști. Ceea ce contează pentru ei este informația de interes public pe care o primesc.

Ovidiu Vanghele: Prima regulă a jurnalismului e că nu contează care e drive-ul omului. Contează dacă e adevărat ce spune și dacă ce spune e de interes public. Drive-ul poate să fie că vrea să îi ia locul șefului. Sau să se răzbune pe ceva ce a fost făcut și el consideră că e nedrept. El poate fi orice fel de om. El poate să fi fost, de exemplu, sancționat pe bună dreptate la locul de muncă. (...) Și nu contează dacă până la urmă îi iese sau nu îi iese lui ceea ce urmărește, pentru că tu unul nu ești chemat să arbitrezi în organizația lui.

Răzvan Luțac: Pe noi, separat de motivația avertizorilor, ne interesa care era subiectul. Da, erau și oameni care poate-și pierdeau jobul, erau oameni care au văzut o faptă de corupție sau, posibil, erau oameni care poate nu-l plăceau pe respectivul om. Dacă se dovedea că e un subiect la mijloc, dacă era un subiect de interes public, sigur mergeam pe acel drum. (...) Dacă ne dăm seama că motivul din spatele întâlnirii noastre e unul poate personal și mai puțin de interes public, luăm doar ce-i de interes public și verificăm.