Întreruperea colaborării cu sursele

Acest articol face parte din seria de articole “FreeEx Digest nr. 5 // Jurnaliștii și sursele lor”.

O limită de comportament al sursei, de la care jurnaliștii ar întrerupe sau chiar au întrerupt colaborarea, este lipsa de onestitate a sursei, care are interese pe care nu le dezvăluie, sau care le prezintă adevăruri parțiale sau informații eronate. Există și situații extreme, în care sursele pot încerca să intoxice în mod deliberat jurnalistul cu informații false. Totuși, majoritatea jurnaliștilor au menționat că ar primi în continuare informații de la astfel de surse, mai ales dacă este vorba despre documente.

Ștefan Cândea: În general, [întrerupi colaborarea, n.n.] dacă este neonestă. Practic, dacă vezi că încearcă să te păcălească, să te manipuleze, să te folosească. Până la urmă astea ar fi motivele. Pe de altă parte, încerci să primești documentele. Dacă le primești și nu mai continui relația ai o problema, depinde cum ai negociat.

Ovidiu Vanghele: Când documentam la subiectul Gabriel Oprea, ne-a dat o sursă o hârtie, referitoare la retrocedări, care părea că e reală. Dar am verificat documentul și ne-am dat seama că era un fals. Avea antetul și numărul de înregistrare de la o instituție, dar conținutul fusese modificat. Era o sursă care anterior ne dăduse, de mai multe ori, informații credibile pe acel subiect. De atunci am întrerupt comunicarea cu acea sursă. Nu știm dacă acea sursă a falsificat hârtia sau o primise falsificată, dar și comportamentul sursei a fost diferit în acel caz față de cum se comportase cu noi anterior.

Romana Puiuleț: Când simțim că e, de fapt, o persoană care-și dorește să conducă acea instituție și e în opoziție față de un alt director și încearcă doar să ne furnizeze documente și să creeze pe urmă o poveste pentru a-l demite pe acel director, atunci suntem mult mai precauți. Nu refuzăm documentele niciodată, pentru că nu contează din ce direcție vin, doar că nu intrăm în acel joc.

Alex Nedea: [Aș întrerupe relația cu sursa dacă ar începe, n.n.] Să exagereze foarte mult sau să mă otrăvească în mod repetat. [Adică, n.n.] să-mi ofere informații false sau toxice, care să mă ducă pe piste greșite. Este total greșit și îmi dau seama că a făcut-o din rea-voință, nu din neștiință. (…) Nu, nu s-a întâmplat, în mod surprinzător, să întrerup relația cu un avertizor. (...) Au fost poate avertizori care mi-au dat informații greșite, dar nu din rea-voință și, atunci când le-am descoperit, pentru că de cele mai multe ori încerc să merg până în pânzele albe cu verificarea informațiilor venite de la avertizori, atunci când mi-am dat seama că informațiile sunt false, mi-am dat seama că nu a făcut-o din rea-voință. Așa a știut el, așa a auzit el, așa a crezut el.

Un posibil motiv pentru întreruperea colaborării este și acela că o sursă se poate transforma, la un moment dat, în subiect de presă.

Ana Poenariu: E posibil ca una dintre surse, nu știu, să ajungă la un moment dat subiectul unei investigații. Atunci e clar că e posibil să se rupă relația. În momentul în care descopăr că cineva a făcut abuz de puterea pe care o avea în instituția respectivă, evident că o să-l întreb, în contextul materialului pe care îl fac, 'Ce s-a întâmplat aici? Explică-ne și nouă’.

Un alt motiv este faptul că sursele se așteaptă, de multe ori, ca jurnalistul să fie portavocea lor, să publice în ritmul dorit de sursă sau sunt nemulțumite de materialul jurnalistic final.

Ana Poenariu: Sunt foarte mulți oameni în societatea asta a noastră care nu înțeleg că jurnaliștii nu lucrează la comandă. Rolul nostru este de a informa corect și echilibrat publicul. E posibil ca oamenii care te ajută într-un material să nu fie mulțumiți de ceea ce ai publicat și atunci, evident, s-ar putea să se rupă relațiile. Dar eu nu servesc interesele surselor, eu servesc interesul public. Tocmai asta face un jurnalist.

Romana Puiuleț: Dacă ne-ar impune lucruri, cum ar trebui să scriem, cum ar trebui să publicăm... Adică putem să înțelegem negocierile pe documente, ‘Uite, până aici aș vrea să arătați documentul. În cazul ăsta nu, că s-ar putea să fie identificați niște oameni sau mi-ar pune mie probleme’. Astea sunt chestii foarte clare. Uneori nu publicăm niciun document, deși ne-ar ajuta foarte tare să arătăm dovezile. Dar decidem să nu publicăm și să folosim doar informații din documente, tocmai pentru a proteja. Decidem, negociem de comun acord.

Răzvan Luțac: Sigur, poate că relația se mai răcește dacă sursa consideră că nu ai mai publicat suficient. Cam acolo se răcește o relație.

Alteori, sursele sau avertizorii nu au răbdare ca jurnalistul să facă documentarea și se îndreaptă către alte publicații. Asta deși jurnalistul a investit deja timp în documentarea subiectului, dar sursa devine nemulțumită de durata procesului editorial.

Luiza Vasiliu: Uneori sunt foarte nerăbdători și se mai duc și vorbesc cu alți oameni din presă. Nu poți controla asta, am ajuns să accept. (...) Eu îți spun doar ce fel de jurnalism fac oamenii ăștia, dacă vrei să ai încredere în cineva de felul ăsta, ok... Bănuiesc că s-ar putea întâmpla și cu avertizori, că ar fi foarte dornici să publici mai repede. Dar tot n-aș renunța, aș rămâne pe undeva prin preajmă. Aș renunța doar dacă într-adevăr s-ar publica ceva înainte și n-aș mai avea ce să mai adaug.

Răzvan Luțac: Se întâmplă ca unele surse să meargă la alte ziare sau la alți jurnaliști. Însă eu am încercat, pe cât posibil, să-mi păstrez relația cu sursele, chiar și când ele se îndepărtau de mine, pur și simplu fiind sincer: 'nu știu dacă o să am timp'. Se întâmplă uneori să recomandăm chiar noi sursei un alt coleg sau chiar o altă publicație care să preia și care să publice cazul.

O posibilă soluție la aceste probleme, menționată de majoritatea jurnaliștilor, ar putea fi discutarea deschisă a procesului jurnalistic cu sursele avertizori de integritate: înțelegerea și respectarea obligațiilor și constrângerilor editoriale - urmărirea conținutului de interes public, verificarea informațiilor, contactarea tuturor părților implicate - cât și a independenței editoriale totale a jurnalistului.

Ovidiu Vanghele: Am făcut-o de multe ori [întreruperea colaborării cu sursa, n.n.]. De exemplu, insistență de tipul: `Dar, când publici?’, ‘Cum adică, de ce verifici aia?’. Sau chestii de genul ăsta. Eu am foarte mare răbdare cu ei și, după ce ei îmi spun ce au spus, eu le explic cum facem noi. Și le spun că noi verificăm fiecare virgula din ce ne-au spus ei. Și că noi mai căutăm pe lângă lucrurile pe care le-au spus, pentru că poate mai există acolo fapte care sunt relevante sau nu. Și că nu știm cât durează pentru că ăsta e modul în care ne mișcăm noi, astea sunt mecanismele noastre, de la care nu facem rabat. Și, de obicei, le dau și argumentul că fac meseria asta de 20 de ani și nu m-a dat aproape nimeni în judecată.

Răzvan Luțac: Nu tot ce primim de la surse se poate transforma în articol și noi trebuie să le explicăm foarte clar, de la început, și apoi, pe parcurs, în fiecare caz în parte.

CONTEXT INTERNAȚIONAL

O soluție de colaborare mai formalizată cu avertizorii de integritate (whistleblowers) a fost explicată de Ștefan Cândea, care lucrează în rețele internaționale de jurnaliști (în prezent coordonează European Investigative Collaborations): “Noi, spre exemplu, avem un text pe care îl semnăm cu posibili whistleblowers. În care prevedem faptul că dacă încearcă să ne inducă în eroare se întrerupe orice relație și obligație față de sursa respectivă și putem face orice dorim cu datele respective. O semnăm sub forma unui agreement. De asemenea, te asiguri că nu merge în același timp la un alt ziarist. Dacă face asta, în timp ce echipa ta de ziariști trebuie să lucreze trei luni de zile pe verificarea informațiilor, este evident că este o pierdere de vreme. Și atunci sursa trebuie să îți garanteze o perioadă de x luni de exclusivitate asupra subiectului”.

Până în prezent nu s-a ajuns cu un astfel de agreement în instanță, dar Cândea consideră că: “Un astfel de agreement face ambele părți să reflecteze asupra ce au și ce dau. (...) Ziariștii au și ei niște responsabilități. Depinde de nevoile pe care le exprimă sursa. Depinde de felul în care se comunică despre proiect. De exemplu, cum se comunică în interiorul redacției - on a need to know basis, să zicem. Depinde de felul în care se decide că se protejează datele, documentele, accesul la documente, de felul în care se pregătește publicarea și așa mai departe”. Cândea a mai explicat că agreement-ul este formulat de ziariști, dar se uita pe el și avocați, fără să devină însă un document foarte juridic.

Cândea a relatat că ziariștii folosesc modele de agreement și între ei, în care sunt reflectate înțelegerile sau acordurile cu whistleblowers, iar acest mod de lucru a început odată cu proiectul Offshore Leaks. “Agreement-ul prevedea câteva lucruri: că nu dai datele către terți - mai ales că nu le pui la dispoziția autorităților, că împarți cu ceilalți ce găsești și că respecți embargo-ul de publicare. Iar acum au 15 pagini astfel de agreements. Pentru că ne-am inspirat din greșelile sau omisiunile fiecărui proiect”, a explicat Cândea.

“Din punctul de vedere al ziariștilor și al whistleblowers este util pentru că măcar reflectă împreună asupra punctelor importante. Ceea ce este un nou mod de a trata whistleblowers mai puțin arogant decât este obișnuită mainstream media să trateze sursele, ca și cum ar fi dreptul media să obțină orice. Nu știu dacă alte grupuri [altele decât European Investigative Collaborations, n.n.] au astfel de agreements cu whistleblowers. Știu că au agreements între jurnaliști, dar nu știu dacă au cu sursele care vor să devină whistleblowers”, a mai precizat Cândea.