Contactul cu avertizorii și sursele

Acest articol face parte din seria de articole “FreeEx Digest nr. 5 // Jurnaliștii și sursele lor”.

În ceea ce privește modul în care intra în contact cu sursele avertizori de integritate, majoritatea jurnaliștilor a spus că, de obicei, avertizorii sunt cei care inițiază primul contact. Mai rar, jurnaliștii află despre o situație sau o persoană de interes și sunt cei care îi contactează pe avertizori.

Uneori, acest prim contact se face printr-un terț, iar avertizorii pot să rămână complet anonimi în fața jurnaliștilor.

Jurnaliștii cred că sunt contactați de avertizori pentru că au scris despre un anumit domeniu și și-au creat un renume din asta. Un alt motiv pentru care cred că sunt contactați este acela că atât ei ca jurnaliști, cât și instituția media la care lucrează inspiră încredere celor care vor să semnaleze posibile subiecte de presă.

Luiza Vasiliu: Cred că avertizorii de integritate mai degrabă ajung ei la tine. Pentru că au nevoia asta de a vorbi și își caută jurnaliștii pe care i-au urmărit și au văzut că au scris despre domeniul lor. Dacă se întâmplă să afli tu că ceva nu e ok într-o instituție, atunci pornești măcar de la unul și încerci să refaci acest cerc al nemulțumiților. Al celor cărora le-a ajuns. Așa mi s-a părut că se întâmplă lucrurile: prin acumulare și prin faptul că au încercat în mod repetat să rezolve problemele cu conducerea instituției și cei de peste conducerea instituției respective și nu a mers, așa ca ajung în cele din urmă la presă. Sau, desigur, se mai întâmplă să vorbească public despre o problemă și reușești să îi identifici, că au spus ceva și nu s-a rezolvat nimic.

Alex Costache: Aceste surse observă, de-a lungul vremii, ce poziție ai tu sau media outlet-ul din care faci parte față de un anumit subiect. Dacă li se pare că este o poziție corectă, iar (...) mesajul lor nu este distorsionat sau trunchiat... Adică vor să aibă garanția asta, în primul rând. Și în al doilea rând, vor să aibă garanția că nu sunt expuși.

Sursele au un rol esențial în actul jurnalistic, pentru că semnalează potențiale subiecte de presă, la care jurnaliștii nu ar ajunge altminteri, și îi ajută pe aceștia la verificarea informațiilor.

Răzvan Luțac: Studenții mă întrebau foarte des: ‘domne, dar cum ajung atât de multe informații la o redacție?’ De cele mai multe ori, asta e ideea, că informațiile ne caută pe noi. Noi, bineînțeles, facem propriile căutări și ne interesează niște subiecte în mod special și săpăm într-o anumită direcție. Însă nu putem să ne comparăm noi, un singur om, cu timpul lui limitat, cu nivelul de informații care vin de la cititori.

Romana Puiuleț: Sursele noastre sunt extrem de diversificate. Folosim foarte mult și baze de date. Și uneori pornim subiecte întregi din zona aceea și încercăm tot mai mult să adunăm și să știm să lucrăm cu ele. Dar mereu vom ajunge la oamenii din instituții, mereu vom avea nevoie de surse în toate zonele astea. (...) Multă lume ne identifică ba cu surse în SRI, ba cu surse din FBI, dar (...) chiar sunt oameni care ne caută, de obicei în moduri foarte deschise. Nu e nimic ascuns.

Contactul dintre avertizori și jurnaliști se poate face, uneori, prin terțe părți. Motivul este nevoia sursei/avertizorului de a-și păstra anonimitatea, uneori chiar și față de jurnalist. În cazul leak-urilor mari, aceste contacte pot fi formalizate, ele având loc prin avocați sau terți.

Emilia Șercan: De multe ori nu mă contactează direct, ci mă contactează prin diverse alte persoane, pentru că au rețineri sau poate le e frică să intre în contact direct, ca nu cumva să fim urmăriți ei sau eu.

Ștefan Cândea: Prin terțe persoane în general, tehnicieni, avocați. În cazuri concrete, ori am aflat de existența persoanei respective și deținerea unei colecții de documente pentru că era deja în discuții cu alte persoane, ori a venit prin alt ziarist, avocați, staff tehnic, cu intenția de a face publice documente.

Dar în alte cazuri există avertizori de integritate complet anonimi, despre care nu știi cine sunt și ce poziție au avut în interiorul sau exteriorul organizației. Spre exemplu, în cazul Panama Papers, până azi, oficial, nu este cunoscută sursa documentelor, deși tot ce a dat această sursă sunt practic serverele companiei. Dar acolo a rămas anonimă sursa chiar și pentru ziariști, sau așa susțin ei. Nu se știu nici motivele, în afară de declarația sursei / avertizorului de integritate, care este interesat de transparență, dar evoluția ulterioară a arătat că era interesat și de bani. Identitatea acestuia este încă secretă, dar știm acum că sursa este cetățean american. Motivele au început să fie mai clare în iunie 2023 când John Doe a dat în judecată guvernul german și BKA [Biroul Federal de Poliție Criminală, n.n.] pentru ca nu l-a recompensat conform unui acord semnat prin care guvernul german ar fi trebuit să îi plătească sursei 10% din sumele recuperate cu ajutorul datelor din Panama Papers. Sursa primise deja 5 milioane de dolari.

Ca urmare a interacțiunii cu jurnaliștii, unele surse devin mai motivate să ofere informații de interes public, acestea alegând uneori să rămână anonime, alteori devenind avertizori de integritate cu identitate asumată public.

Ana Poenariu: Există diverse căi [pentru a intra în contact cu sursele-avertizori de integritate, n.n.]. De exemplu, când făceam un material despre statul român care achiziționa niște linii de producție de măști în timpul pandemiei, am primit aprobare de la șeful Romarm să intru în fabrica de bombe de Dragomirești, unde erau montate aceste linii de producție. Când am ajuns acolo, am aflat că nu am voie să văd liniile de producție și am văzut doar niște cutii de măști. La acel moment m-am întâlnit cu directorul acelei fabrici de armament. El a fost persoana care mi-a spus ’nu am cum să te las să intri, să vezi liniile de producție, pentru că nu ai făcut nu știu ce procedură și trebuia să obții un certificat’. Ei, acel om care, practic, m-a respins inițial mi-a devenit nu doar sursă, ci a devenit un avertizor de integritate. A ieșit public, la un moment dat, înainte de încheierea anului și a spus exact ce s-a întâmplat cu acele linii de producție. Că erau second-hand, că nu funcționau, că nu aveau instrucțiuni de utilizare. (...) [E]l știa ce are de pierdut și ce i se poate întâmpla dacă iese public. Drept urmare, prima dată a fost dat afară, ulterior s-a pensionat pentru că îndeplinea criteriile legale să se pensioneze. Dar omul și-a asumat toate astea. Adică nu a vrut să facă toate dezvăluirile sub protecția anonimatului.

În alt caz, de exemplu, tot făceam cereri la Ministerul Fondurilor Europene pentru documente legate de niște proiecte finanțate din bani de la Uniunea Europeană. Și le primeam, dar le primeam cumva în bătaie de joc. Adică erau atât de înnegrite cu marker-ul de ziceai că cineva a avut o criză de isterie când a anonimizat documentele. Și, atunci, am trimis aceeași cerere către mai multe adrese de email din MFE, adrese de email generale, ca să zic așa, neasumate, fără numele persoanelor. Gen achiziții@, comunicare@, adică către toate adresele de mail despre care bănuiam că ajung la mai multe persoane, nu doar la una. Și cineva din MFE mi-a trimis documentele neînnegrite, cu toate detaliile de care aveam nevoie. Nici până în ziua de azi nu știu cine mi-a trimis documentele alea. Iarăși, o formă de avertizare... Adică eu tot un avertizor îl consider, dar, evident, omul nu a vrut să iasă public, să spună ‘hei, uite, vă dau eu documentele, pentru că ceilalți colegi ai mei sunt chitiți pe anonimizare’.

Un alt exemplu: în timpul pandemiei, pentru că mi-am dat seama că situația e foarte nasoală, în sensul că, la acel moment, una dintre primele preocupări a conducerii acestei țări a fost să prelungească timpul de răspuns la cereri pe legea 544/2001, ce am făcut este că am început să scriu la toți medicii pe care-i aveam în telefon, toți oamenii care lucrau în spitale. Unii mi-au răspuns și au spus ‘da, uite că avem probleme, uite, măștile se rup’. Și chiar, în unul dintre cazuri, măștile alea despre care vorbea persoana respectivă că se rup pe fețele medicilor a ajuns subiect de dosar la DNA. Și asta e o formă de avertizare. Jurnalistul poate provoca un om să avertizeze despre problemele din instituția din care face parte.